Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației.

Una dintre principalele învinuiri aduse Bisericii o reprezintă faptul că nu mai are nimic spiritual, ci doar a reușit să copieze niște principii de management și marketing, pe care le aplică pentru a se îmbogăți. Eseul de față își propune să arate că acuza adusă Bisericii, cum că ar deveni o afacere ce împrumută principiile marketingului și brandingului, e total nefondată, ci lucrurile stau total invers: brandurile tânjesc după autenticitatea, autoritatea și stabilitatea pe care le oferă religia și Biserica.

„În dialogurile sale cu natura, cu el însuși, Dumitru Bezem își relevă structura colocvială. Interogația incită la confesiune, mai ales că pentru artist a întreba înseamnă a crede. Relația cu spațiul se definește astfel într-o întreită perspectivă: fizică, cromatică, afectivă. Pictând locuri, de fapt le acordă nume; iar numele conțin în sine eternitatea” (Valentin Ciucă).