Am cunoscut iarna această, în autogară, un om cu totul deosebit. El se numea (mai mult decât sugestiv, dar nu cu sens peiorativ) Ţăranu. A venit umil la doamna de la agenţia de bilete şi i-a cerut să sune la un număr de fix şi să o anunţe pe soţia sa că va ajunge în seara aceea la ora 7 şi că doreşte să-l aştepte într-un anumit loc. În acel moment, mi se părea singurul om din lume care nu avea telefon mobil. Şi nu avea nu pentru că l-a pierdut sau pentru că i-a fost furat, ci pentru simplul fapt că nu avea nevoie.
De multe ori îmi aduc aminte de perioada în care trebuia să merg la câteva case distanţă, la o vecină mai cu stare, pentru a vorbi la telefon cu părinţii mei din Bucureşti. Sau de momentele în care, pentru a-mi aduna colegii la un meci de fotbal, era absolut necesar să parcurg cu bicicleta o distanţă de câţiva kilometri. Astăzi totul este mai mult decât uşor. Plictisitor şi enervant de uşor. Poţi da de oricine, oricând, oricum, cu sau fără voia lui. Şi am impresia că tocmai această uşurinţă ne atrofiază anumiţi muşchi ai creierului. În mileniul trecut, pentru a stabili o întâlnire sau pentru a găsi pe cineva aveai nevoie de multă inventivitate. Astăzi, această inventivitate e redusă la minimum: telefonul îţi spune orice pentru că a devenit mai deştept decât însuşi posesorul.
Obiectul asta complex îţi măsoară pulsul, ţine câinii şi ţânţarii la distanţă de tine, ba chiar funcţionează şi ca seismograf. Mai e nevoie de altceva? Se pare că da, pentru că există aplicaţii care, prin analiza anumitor parametri, îţi spune dacă ţi-e somn sau nu. Acum, serios. Chiar nu-mi pot da seama şi singur? Oricum, aştept cu interes aplicaţia care să-mi spună dacă mi-e foame sau nu.