I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.
„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”
Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?
Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.
Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?
În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.
Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?
Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.
Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.
Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.
„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?
O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.
Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?
Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.
„Poezia este un stil de viaţă”
Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?
Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.
„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?
Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.
Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?
E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.
Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?
Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.
Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?
Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.
Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?
Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.
***
Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.
A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.
Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.
Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).
I se spune „poetul sanatoriului” deoarece a locuit o vreme la sanatoriul Bisericani, iar întreaga sa poezie este dominată de acest motiv. Faptul că a cunoscut moartea şi suferinţa de timpuriu l-a îndepărtat de frivolitate, superficialitate şi ironie, după cum spune chiar el. În ultimii ani a stat perioade îndelungate în străinătate, având posibilitatea de a scrie în „condiţii normale”. În urmă cu câteva săptămâni (ianuarie 2012) s-a întors din Elveţia, unde a stat şase luni şi a scris al doilea sau român, intitulat „Planuri de viaţă”. Acum lucrează la o carte de promovare a sănătăţii, „proiect unic în România”.
„Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar”
Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?
Eu cred că scrisul poate schimba viaţa unui om în mod individual. Am putut cunoaşte prin intermediul scrisului nişte oameni speciali. În primul rând profesorul meu de literatură din liceu, Ioan Neacşu, care este şi critic literar. Am avut norocul să am ca profesor de română un critic literar, un eseist, ceea ce a fost o şansă extraordinară pentru mine. El m-a influenţat în mod decisiv la vârsta adolescenţei. Mai târziu am cunoscut poeţi precum Ovidiu Genar, Sergiu Adam, la cenaclul „George Bacovia” din Bacău, unde mi-am făcut şi ucenicia, trăind în atmosfera bacoviană a oraşului. Apoi am cunoscut poeţi precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, dar şi poeţii din Piatra-Neamţ. Toţi şi-au pus amprenta asupra vieţii mele de scriitor.
Care este cel mai important premiu obţinut de dumneavoastră?
În România nu am obţinut foarte multe premii, sunt considerat un fel de outsider în lumea literară din cauza opiniilor mele, care nu convin multor confraţi. Datorită atitudinii mai radicale, am fost ocolit de premiile literare. În schimb, în ultimii ani am primit aceste recunoaşteri din partea unor instituţii europene care arată interes faţă de literatura română şi o recunoaştere faţă de scrisul meu. Eu cred că această comunicare cu lumea te scoate din zona provincialismului, nu mai contează că locuieşti la Piatra-Neamț pentru că ai conexiuni directe cu Parisul, Viena, Londra sau Zurich. Românii au calităţi, nu sunt cu nimic mai prejos faţă de alţi oameni din lumea aceasta. Eu am ajuns la acel stadiu în viaţă în care nu sufăr că nu am luat nu ştiu ce premiu sau nu am fost invitat la nu ştiu ce congres de poezie.
Aţi avut prezentări şi lecturi la posturi de radio din străinătate şi totuşi niciun radio sau post de televiziune cu acoperire naţională de la noi nu caută să vă promoveze. De ce credeţi că există această lipsă de interes?
Cauza este legată de atitudinea mea mai radicală în articolele critice sau de opinie. Faptul că nu fac parte din nicio „gaşcă literară” conţine dezavantajul de a nu fi promovat. Există două categorii de scriitori în România: una care este susţinută de putere, de instituţiile culturale şi altă care este ţinută deoparte. Diferenţa o face faptul de a fi sau nu în favoarea oamenilor zilei.
Vorbiţi-mi puţin despre „momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet”.
Acum câţiva ani mă aflăm undeva în Germania şi am mers cu nişte români cu maşina către o altă localitate pentru că îi cunoşteam şi aveau acelaşi drum cu mine. Spre final, am fost întrebat ce meserie am. Am răspuns că scriu poezii. „Bine mă, poate o să scrii odată şi despre mine”, a venit răspunsul şoferului, care se ocupa cu vânzarea de maşini. Atunci am simţit cât de penibil sunt cu acest statut al meu de poet. Mi-ar fi plăcut să nu fi spus că sunt poet în momentul acela.
„Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea”. Aşteptaţi să vă vină inspiraţia sau o căutaţi?
O aştept şi o caut în acelaşi timp. Sunt poeme pe care le scriu în mai multe zile, chiar dacă sunt scurte, pentru că nu găsesc un anumit cuvânt potrivit şi atunci trebuie să ai răbdare. Dar această răbdare este una activă, ca o aşteptare încordată a fiinţei tale. Un poet trăieşte viaţa mai intens tocmai datorită acestei aşteptări.
Spuneaţi că trebuie să cunoşti viaţă ca să poţi scrie despre ea. Cât de bine cunoaşteţi viaţa?
Cunosc viaţa atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu. Pot însă să spun că viaţa trăită de timpuriu în spitale, ca elev al unui liceu sanitar şi apoi într-un sanatoriu unde oamenii aveau suferinţe atroce sau mureau lângă mine, unde singurătatea era la ea acasă, m-a făcut să preţuiesc existenţa. Cred că nu ai cum să dai opere valide din punct de vedere literar dacă te situezi undeva în afara vieţii.
„Poezia este un stil de viaţă”
Motto-ul blogului dumneavoastră este că „Poezia este un stil de viaţă”. Cum anume este poezia trăită?
Un poet are capacitatea de a vedea viaţa. Valoarea lui nu stă în combinaţia artistică a unor cuvinte pe hârtie, ci în capacitatea lui de a vedea viaţa, capacitatea de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd. De exemplu, pot sesiza că o floare de trandafir şi-a urcat lujerul pe bloc şi supravieţuieşte chiar în ianuarie, un aspect pe lângă care foarte mulţi trec fără să îl observe. Puterea aceasta de a vedea viaţa îţi dă şi puterea de a scrie. Poezia trăită înseamnă să pui semnul egal între ceea ce simţi şi scrii şi ceea ce trăieşti.
„Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică”. Dorinţa de libertate v-a impulsionat să creaţi himerismul din 1998 sau să îl „inventaţi”, aşa cum spune Roxana Sorescu?
Aşa este. Locuiam la sanatoriu şi eram izolat de două ori: o dată izolat de restul României şi a două oară izolat în România de restul lumii. Într-o după-amiază, ascultând un radio italian, brusc mi-am pus întrebarea de ce nu aş putea scrie ca un cetăţean care nu are nevoie de paşaport, care poate călători oriunde deoarece nu are restricţii şi aşa am început să scriu „Pustiul suveranei”. Acesta a fost momentul care a declanşat himerismul. Primul manifest a fost publicat în 1998, dar dorinţa de libertate a descoperit în sufletul meu acea fărâmă de iluzie pe care himerismul o propune. Himerismul încearcă să reabiliteze utopia romantică, dată la o parte de post-modernişti, încearcă să scoată omul din provincialism şi să-l situeze într-un context universal. Acest curent literar este mai întâi o chestiune de viaţă şi apoi devine o poetică. Cred că acesta este argumentul care face din himerism o poetică care are încă de spus multe şi de acum încolo pentru că nu e o chestie teoretică, ci una cu rădăcini adânci în viaţa autorului şi a oamenilor în general. Aceştia au diferite aspiraţii ce pot fi împlinite pe filiera himerismului, gândind că ar putea fi altcineva, imaginându-şi că pot călători fără restricţii, iar acest tip de gândire îi va împinge, mai devreme sau mai târziu, către călătorii reale, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.
Cum putem distinge între o poezie bună şi una mai puţin bună? Care ar fi criteriul?
E o chestiune de gust, de judecată critică şi de experienţă. Dacă ai aceste trei calităţi poţi să vezi un poem bun între altele mai puţin bune. Dar aici este şi misiunea criticii litereare. Este vorba şi de intuiţie, precedată de educaţie, de lectură şi de cultură.
Sunteţi şi poet de limba engleză şi publicaţi în străinătate. Cum caracterizaţi publicul din Occident?
Cred că este un public normal, cumpără cărţile, participă la lecturi de poezie şi de proză, la întâlniri cu scriitori cu aerul firesc cu care îşi fac cumpărăturile la market. Pentru ei, cultura este integrată în viaţa normală. Nu este nimic spectaculos, nimic ieşit din comun să mergi să stai o oră la o întâlnire cu un scriitor. Te duci, plăteşti biletul de intrare, îl asculţi pe respectivul scriitor, îi cumperi cartea, încerci să discuţi cu prietenii tăi despre acea carte. Atmosfera aceasta am văzut-o în Germania în special. Interesul pentru carte este unul real. Un merit îl are şi şcoala pentru că profesorii pledează în fiecare oră cel puţin cinci minute pentru o carte, pentru o idee dintr-o carte, indiferent de specialitatea lor. Aşadar, publicul din străinătate este mai profesionist, în sensul că pentru ei lectura este o chestiune tehnică. Scriitorul nu este o persoană specială doar pentru că este scriitor. Lumea apreciază scriitorii care comunică, care nu au gomoșenia pe care o întâlneşti adesea în spaţiile româneşti.
Aţi început o amplă campanie de promovare a lecturii în rândul tinerilor. De ce credeţi că nu mai citesc tinerii de astăzi? Este vorba de superficialitate?
Este şi superficialitate, dar ea are cauze precise. Una dintre ele se referă la dezinteresul conducătorilor ţării faţă de cultură şi educaţie. Profesorii sunt umiliţi şi nu ştiu cum să plece în străinătate. Apoi s-a mai pierdut şi entuziasmul profesorilor. Nu mai au energia să facă pledoaria unei cărţi, dar dacă ar avea alte condiţii, ar face-o cu siguranţă. O altă cauză ar fi abundenţa de prost gust care se revarsă în casele oamenilor prin intermendiul televiziunii. Aici sunt promovate de fapt pseudovalorile şi asta are o influenţă malefică asupra tinerilor. O ultimă cauză ar fi aceea că s-a rupt legătura dintre familie şi şcoală.
Cum credeţi că se poate realiza întoarcerea tinerilor către lectură?
Acest lucru se poate face printr-un efort individual şi unul instituţional, aşa cum am văzut în Germania. N-ar strica, de exemplu, ca profesorii să vorbească despre câte o carte în fiecare oră a lor. Este un efort de voinţă, colectiv. O altă cale ar fi ca televiziunile să promoveze şi scriitori, oameni de valoare, care au în spate nişte realizări. S-ar putea realiza şi întâlniri organizate de către şcoli cu scriitorii. Copiii vor avea ocazia să vadă că literatura nu este ceva abstract, intrat în manuale, ci este ceva viu, ceva ce se construieşte şi acum.
***
Vasile Baghiu s-a născut la 5 decembrie 1965 şi este un scriitor originar din judeţul Neamţ. A publicat volume de poeme, proză scurtă, un roman („Ospiciul”), articole, cronici literare şi eseuri în diferite periodice din ţară şi din străinătate. Este „inventatorul himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o nouă direcţie în poezie, că o alternativă la post-modernism.
A absolvit Facultatea de Sociologie – Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, iar actualmente este psiholog în promovarea sănătăţii în Piatra-Neamţ.
Creaţiile sale apar în traduceri germane, spaniole, italiene, ruseşti, maghiare, slovace şi cehe. Poemele scrise în limba engleză se regăsesc în reviste şi antologii din SUA, Marea Britanie, Canada şi Nouă Zeelandă. A beneficiat de burse şi rezidenţe literare în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia.
Este fondatorul primei reviste de educaţie pentru sănătate din România post-decembristă (Modus Vivendi – 18 numere) şi iniţiatorul proiectului „Drogul lecturii”, care susţine cititul cărţilor în vederea dezvoltării personalităţii.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996 – 2017) şi al PEN – Club (din 1998).