Ca artist plastic, doctor în arte plastice şi decorative, art curator, preşedinte al Fundaţiei Ousider Art din România şi Ambasador Unesco, Laurenţiu Dimişcă reprezintă cu succes identitatea şi cultura poporului român pe tot mapamondul, „atât timp cât voi fi în viaţă ca artist şi cred că şi după”, aşa cum afirmă chiar el. Deşi se bucură de un renume internaţional, Laurenţiu Dimişcă îşi păstrează modestia şi naturaleţea, încercând să-şi continue proiectele cu un gram de nebunie, „în acelaşi timp cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ”.
Cum a început povestea dumneavoastră la Piatra-Neamţ şi cine v-a marcat debutul carierei?
În primul rând le datorez mulţumiri tatălui meu şi mamei mele, care m-au încurajat să pictez şi chiar mă recompensau cu bani. Apoi profesorilor mei de la Palatul Copiilor, de la Liceul de Artă „Victor Brauner” şi de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, dar şi lui Luis Marcel, expert în arta brută, un bun mentor şi prieten francez. Nu în ultimul rând, în Piatra-Neamţ un deschizător de drumuri pentru mine a fost Cornel Agăleanu, art director la Galleria Vert, cu care am colaborat în cadrul multor proiecte importante pentru oraş, ţară şi istoria artei.
Cum puteţi defini „arta singulară”, considerată de specialişti a fi între arta brută şi arta contemporană?
„Noua figuraţie” sau „figuraţia liberă” este stilul în care mă încadrez, promovând îndrăzneala şi libertatea de creaţie ca bază pentru acest curent. Nu vă aşteptaţi să descriu lumea cu ajutorul amintirilor sau a evenimentelor colorate, prin tehnici şi superlative. Eu doar vreau să ilustrez un mesaj al iubirii şi al comunicării, al emoţiilor şi al aproprierii. Am vrut să dezvălui nu propria-mi identitate, acest monstru unic şi obscur pe care fiecare îl cuibăreşte în adâncul inimii, ci uimirea faţă de o insidioasă ameninţare de a nu iubi, schilodirea sufletului şi deşertăciunea care îl umple după o prelungită lipsă de vigoare a simţirii. Eu doar las ochiul să vadă, să experimenteze şi să spună că suferim în lipsa iubirii.
Care sunt simbolurile dumneavoastră preferate şi cum le folosiţi în operele de artă?
Simbolurile cele mai frecvent folosite sunt inimile şi ochii. Fiecare dintre noi vrea să descopere omul, cu tristeţile şi bucuriile sale, neputincios să-şi exprime experienţele. Fiecare dintre noi, incapabili să comunicăm, ne exprimăm dubiile şi temerile prin mijloacele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Prin fiecare gest vreau să exprim un secret al meu, al persoanei de lângă mine. Poţi să-l găseşti acolo, într-un genunchi trădat, într-o mână pierdută. Dar există ochi şi inimi. Ochii mei care au plâns de mii de ori, inima mea care a iubit de mii de ori şi a fost trădată şi sfâşiată de tot atâtea ori. Ochiul pe care îl vezi poate fi propriul tău ochi, care s-a închis complet atunci când ar fi trebuit să primească lumina lumii.
Puteţi să faceţi abstracţie de lumea exterioară atunci când pictaţi?
Actul artistic nu face excepţie de lumea exterioară, cel puţin la mine. Uneori şi publicul participă la desfăşurarea unei opere de artă, la fel ca în perioada lui Leonardo da Vinci, care forma cu ucenicii săi un imens atelier deschis.
Vă simţiţi o persoană norocoasă din pricina talentului?
Talentul poate să fie un noroc sau un chin, o agonie sau un extaz, o viaţă de familist ori o carieră sau, la modul ideal, o fuziune între acestea toate.
Ce faceţi atunci când sunteţi nervos?
Mă apuc de pictat pentru că actul creativ este o terapie pentru mine. De multe ori, nervozitatea are legatura și cu creativitatea.
Câte ore dormiţi pe noapte?
Uneori am insomnii, dar nu pictez noaptea, ci imi notez ideile geniale. De obicei, dorm ca un prunc sau ca un butuc. Iubita ştie mai bine cum este cu somnul artistic!
Cum reuşiţi să vă păstraţi motivaţia în momentele cele mai grele?
Sunt al naibii de talentat, colorat si liber. Asta mă motivează şi mă ţine în viaţă!