Proporțiile fenomenului comunicării îndreptățesc legătura dintre relațiile publice și Biserică, întrucât mesajul Evangheliei este astăzi pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje. Premisa de la care se pornește în acest eseu este că Biserica poate să folosească relațiile publice și chiar este recomandat să facă acest lucru într-un mod profesionist, dar în același timp, trebuie să depășească acest nivel al comunicării, prin punerea în valoare a nevăzutului și a revelației.
Căci, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas sau n-o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Aceasta este ideea centrală a discursului de PR religios: strategia de prezentare a luminii astfel încât să fie un reper pentru cât mai mulți oameni.
Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără acesta, structurile sociale nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Cunoscutul psihoterapeut și sociolog american spunea că „orice am face, nu putem să nu comunicăm”: fiecare acțiune, gest, cuvânt, mișcare sau lipsa acestora ne comunică ceva, în orice moment.
Dincolo de preocupările sale de bază în cadrul acestui complex fenomen al comunicării, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere şi să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unor strategii de comunicare devine o modalitate de apărare, de acţiune și de dezvoltare.
În cadrul acestei ample strategii de comunicare, socializarea în rețea presupune procesul de a „lega” între ei indivizi în grupuri interconectate cu interese comune, de cele mai multe ori de tipul unei comunități sau al unui cartier virtual. Rețelele sociale funcționează ca domenii de aplicație și relaționare pentru multe sfere de activitate, iar explozia de platforme mobile și de social media reprezintă o dimensiune a tehnologiei cu care orice organizație trebuie să țină pasul. Astfel, social media, care sunt în sine instrumente amorale, pot fi folosite de către Biserică în misiunea sa cu mult discernământ, virtute considerată cea mai mare în creștinism. În această „agoră” a vremurilor de astăzi poate avea loc un dialog fructuos, dincolo de vulnerabilitățile lesne de identificat de către contestatarii de orice fel.
Relațiile publice, ca disciplină a științelor comunicării, pot fi definite drept „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig), „efortul susținut, planificat și deliberat de a stabili și menține înțelegerea mutuală dintre o organizație și publicurile sale” (The Institute for Public Relations) sau „practica de a crea și menține o atitudine publică favorabilă prin oferirea unor interpretări adecvate acțiunilor întreprinse”. Pe scurt, rolul relaţiilor publice este de a crea între organizaţie şi publicurile sale canale de comunicare menite să înlesnească înţelegerea şi mulţumirea reciprocă. Orice activitate de PR trebuie să aibă la bază un plan bine pus la punct şi o serie de strategii, care să ajute la atingerea scopurilor. Totuși, practicienii relațiilor publice nu pot conferi credibilitate decât dacă sursa, conținutul și metoda de prezentare sunt credibilie. PR-iștii nu pot construi reputații peste noapte și nici nu pot susține o reputație nemeritată. Totodată, aceștia nu pot suplini absența unor produse sau servicii de calitate și nici nu pot transforma o politică proastă într-un bună.
Chiar dacă poate părea neașteptată, ideea comunicării strategice pare să fie destul de veche, prezentă de la începutul erei creștine. Iată ce spune specialistul în comunicare și trainerul Michael Bland: „Probabil cel mai eficient comunicator al tuturor timpurilor a fost Iisus Hristos. Creştinismul atrage încă sute de milioane de oameni ce vorbesc toate limbile pământului, la mai bine de 2000 de ani de la apariţia sa. Dacă predicile lui Hristos i-ar fi îndemnat pe oameni literal să-i ajute pe duşmani, ei ar fi uitat învăţătura până dimineaţa următoare. Dar El le-a spus povestea bunului samaritean, iar mesajul e viu până astăzi”. De aceea, Bogdan Aurel Teleanu spunea că „principala cauză a irelevanţei mesajului creştin pentru societatea contemporană o constituie concentrarea exclusivă asupra mesajului, în detrimentul percepţiei sale publice”.
Cuvântul, ca mijloc de comunicare cu sacrul, are un rol esențial în toate religiile. Cuvântul are putere creatoare, iar sacralitatea sa dobândește sensul deplin în creștinism, religia Logosului divin întrupat în istorie. Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Învățătura creștină nu este destinată uni cerc restrâns de inițiați, ci trebuie să ajungă la toți oamenii. Informația religioasă este purtătoarea unui conținut semantic ce nu poate fi redus la mesajul codificat și decodificat, ci cultivă conștiința sacralității și vocația transcendentă a omului și a întregii creații. Ceea ce nu trebuie uitat nicio clipă este că scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos. Ca „religie a chipului”, creștinismul promovează o comunicare „față către față”, triada cuvânt – limbaj – persoană fiind foarte importantă: teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, nu doar despre Dumnezeu.
Pornind de la noțiunea de discurs, putem afirma că activitatea de relaţii publice poate fi privită ca o activitate preponderent discursivă, înțeleasă atât ca producere de discursuri, cât şi ca receptare şi analiză discursivă. Biserica, prin slujitorii săi, clerici sau mireni, are datoria nu doar de a prezenta sec un discurs, ci și de a-l îmbunătăți permanent, de a-i asculta pe oameni și de a ține cont de reacția lor. Se cuvine aici o diferenţiere între noţiunea de feedback şi cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacţie neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă şi mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacţie explicită şi voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea oamenilor şi a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informaţii autentice în acest sens. De aceea, trebuie analizate multe alte elemente (cum ar fi nonverbalul și paraverbalul), dincolo de simplul răspuns verbal, considerat adesea suficient.
Relațiile publice pot fi considerate parte a activității misionare a Bisericii, iar creștinismul trebuie nu doar apărat și păstrat, ci și cultivat și dezvoltat. Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai mare deschidere şi de o apropiere faţă de public, iar tradiţia şi discursul Bisericii trebuie adaptate şi „îmbrăcate” în termeni moderni, pe înțelesul tuturor. În același timp, se recomandă concentrarea pe receptarea mesajului, acceptarea şi asumarea discursului critic şi auto-critic și renunţarea la exprimarea şi atitudinea apocaliptică. Adecvarea la comunicare se face prin alegerea canalelor de comunicare și a modalităților de prezentare potrivite, iar loialitatea și discreția sunt două trăsături pe care trebuie să le posede atât un PR-ist, cât și un slujitor al Bisericii (laic sau cleric).
Ca orice organizație care se străduiește să-și realizeze o imagine cât mai distinctă, în contrast cu imaginea de fond, Biserica încearcă să mențină trează atenția publicului-țintă. Totuși, în Biserică și în teologie se vorbește și despre partea nevăzută a lumii, o parte misterioasă, ce nu poate fi supusă întotdeauna observației directe, dar care, după cum susține și titlul cărții lui Horia-Roman Patapievici, poate decide totul.
Relațiile publice înseamnă comunicare, iar Biserica înseamnă comuniune. Comunicarea eficientă presupune efecte mutual benefice și de aceea, presupune comuniune, exprimată printr-o disponibilitate de a împărtăși anumite lucruri cu ceilalți. Adesea, oamenii vor să se lase convinși să creadă și au nevoie de credibilitatea mesagerului. O comunitate ignorată de către preot va deveni la rândul ei ignorantă cu slujitorul Bisericii și mai apoi cu Biserica. Dar unul dintre atuurile principale ale mesajului Bisericii se referă la faptul că nu e limitat de timp și spațiu, ci se extinde dincolo de lumea aceasta. Revelația devine expresia voinței de comunicare a Celui incomunicabil. De aceea, trebuie să vedem în Biserică mai mult decât strict organizarea pământească, dincolo de „instituția birocratică a mântuirii” (Max Weber), experiența religioasă înălțând comunicarea către comuniune, prin deschiderea către o realitate infinită.