V-ați întrebat vreodată care ar fi specificul unei persoane care a urmat o formă de învățământ teologic? Cred că un un absolvent de învățământ teologic devine posesorul unei busole, care îi indică mereu Răsăritul cel de sus. Mai presus de toate, Dumnezeu este orientare. Indiferent de vreme sau de vremuri, busola indică invariabil nordul. Pentru mine, nordul este Dumnezeu. De aceea, consider că primul lucru pe care mi l-a oferit studiile teologice au fost reperele, un ghid de căutare, o cale de urmat. În lupta cu superficialitatea, am pus bazele culturii interogativității. Pentru că e mai important să știi unde să cauți decât să crezi că ai găsit un adevăr universal fără să-l fi căutat vreodată, iar Platon spunea că a cunoaște înseamnă capacitatea noastră de a gândi într-un fel divin.
În al doilea rând, cred că școala teologică m-a învățat despre „inactualitățile durabile ale vieții”. Într-o lume a breaking news-urilor, am aflat despre categoriile vieții sau despre lucrurile care rămân neschimbate, indiferent de influențele exterioare. Legea omului e ascensiunea lui spre lucrurile cele mai înalte, iar un teolog se definește mai ales prin ceea ce face atunci când este în afara bisericii. Pornind de la prima treaptă a educației, omul primește un anumit ritm, spre descoperirea lucrurilor cu adevărat importante sau a „ceea ce este mai de preț”, după expresia lui Plotin. Am aflat că lucrurile despre care nu se poate scrie sunt mai de preț decât cele care pot fi imediat și fără rest notate. Dar mai presus de toate, am descoperit cel mai important instrument de scriere pe suflet: rugăciunea.
În al treilea rând, am aflat că cele mai importante lucruri nu se văd, iar cheia ieșirii din modernitate este tocmai descoperirea Invizibilului. Prin ceea ce îi lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Sensul vieții noastre poate fi înțeles ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume și din fiecare în parte. Se cere ca binele să existe, să fie identificabil, fie și într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Învierea e un act de credință, iar moartea e o evidență a simțurilor. Când credința e mai puternică decât evidența, omul poate să învie. Aceasta a fost, pe scurt, lecția principală învățată: orientarea către inactualități pentru cunoașterea Nevăzutului.