Se trezi din comă după o lungă perioadă de letargie psiho-somatică. Își amintește vag niște proiectanți cu degetele ca niște compasuri, niște mirosuri ciudate, o pereche de ochelari sfărâmați și… o explozie apocaliptică, care scufundă lumea în întuneric. Privi în jur și i se păru curios că nimeni nu-l bagă în seamă. I se spuse că-l cheamă Krypto, că nu mai are grupă sanguină, că poartă același număr la pantofi ca și ceilalți Krypto. Curios că nu mai putea să-și miște pleoapele. „Nu mai ai nevoie de umezeală oculară pentru că nu mai trebuie să simți”, veni răspunsul prompt al unui omuleț chel, livid și cu răceală pe buze.
Ieși pe stradă. O căldură înviorătoare îi mângâie obrazul, dar nu avea aceeași senzație ca în copilărie. Nu mai era aceeași căldură solară cu jocuri temperamentale. Acum pur și simplu sesiza energia aceea externă ca o izbitură mecanică. I se spuse: „Toți am fost de acord să ne dăruim sentimentele noastre umane ca ele să poată fi contrafăcute și returnate caloric”. A apărut o sferă uriașă, ca un nucleu atomic gigantic, iradiant, un conglomerat de patimi și vicii omenești, un melanj de iubire și ură. Un târg productiv? Un cerc vicios? Să te trădezi ca să primești ambient de conviețuire…
Și ceea ce i se păru mai ciudat… văzu doi tineri ținându-se de mână, doi bătrâni încremeniți, în vârstă, ținându-se de mână. Dar parcă sentimentele fuseseră spulberate. Atunci observă că între cele două mâini unite era un fel de bară metalică, rece, inscripționată cu „Respect”. Mai observa cu stupoare că nimeni nu se mai săruta. I s-a spus: „Oamenii se mai sărută încă, foarte rar, dar pentru a se convinge de conturul celuilalt, de existența lui”.
Își aminti de mama. Intrase în neființă, în beznă, se răzgândise și se întorsese la origini? Duse instinctiv mâna la ochi să plângă. Pleoapele nu-l mai ascultau, o lacrimă se înfiripă discret la colțul orbitei și se opri înghețată. „E o rușine să plâng”, își zise Krypto. „Oamenii vor crede că sunt o persoană mitică! Persoană? Dar persoana are sentimente, are margini, are momente de ură, este uneori aspră. Iar eu sunt inert precum sticla. Mi s-au înnăbușit și dorințele. Trecutul mi-l amintesc vag. Viitorul nu este posibil. Prezentul nu există. Poate nu trăiesc, poate e o iluzie, poate sunt o idee”. Îi veni în gând să moară. Nu mai simțea moartea decât ca o amenințare lăuntrică, minusculă. „Deci oamenii aceștia identici, fără patimi și fără aspirații, nu mai puteau să moară. Dar e posibil ca dorința aceasta sau gândul la moarte să fie o moarte lentă”, gândi Krypto.
Nu, nu voia să moară, din moment ce era mort deja. Pleoapele erau moarte de mult timp, inima îi era corelată la celelalte inimi și toate băteau același ritm găunos al universului. Până și Soarele devenise un zmeu rău de legendă.
„Spune-mi, moartea unde este, cu ea ce-ați făcut? Ați omorât moartea? Ați uitat-o? Ați anesteziat-o ca pe o bestie mare și urâtă?” Un bărbat cărunt, cu o față colțuroasă și cenușie îl interpelă direct: „Moartea mai există doar în manualele așa-zise de morală, noi nu ne mai jucăm de-a moartea! Nu te mai gândi, că te chinui îngrozitor. Suntem condamnați la viață, fără amintiri și fără remușcări, fără drepturi și fără responsabilități. Dacă nu vrei să trăiești, înseamnă că nu meriți să trăiești”, spuse domnul și plescăi ușor cu limba când termină fraza.
„De ce îmi pun asemenea întrebări?”, se lumină Krypto. „Orice întrebare naște altă întrebare, orice răspuns aparent te face delincvent. Cum să stau mereu în această lumină orbitoare, nematernă și sâcâitoare, să nu mai avem ritm cosmic de noapte și zi, să fim identici unul cu celălalt și să mă diferențiez doar după poziția pe care o ocup în spațiu, să nu mai iubesc, doar să mă prefac cu buzele, să nu mai avem morminte, doar plăci de marmură, să nu te mai numești fiu, doar creatură, să nu mai ai părinți, ci doar origine. Câte întrebări rămase în conștiință! Și toate fără răspunsuri! Paradoxal, când încep să mi le pun, încep să simt; când nu am răspunsuri, încep să trăiesc. Și oare toate aceste dezacorduri din mine nu înseamnă că sunt născut în zodia morții? Atunci toată această tevatură falsă, toată această mascaradă forțată nu ascund în ele decât moartea”. Lacrima înghețată din colțul ochiului se fluidizează și irigă fierbinte obrazul. Se rostogoli și pe buze și le pecetlui cu un zâmbet: „Merită să trăiesc, ca să înfrunt moartea!” Pentru prima dată zări o fată cu prezența diafană, șezând pe o bancă. Ea îi zâmbi șăgalnic. „Oare ea nu simte ca mine? Cred că încep să iubesc”, își zise Krypto, rupând o floare solitară.