S-a întâmplat de curând să merg la un muzeu de istorie. Am remarcat imediat o mulţime de chestii greu de înţeles, dar şi o mulţime de oameni care parcă erau aduşi acolo cu forţa. Păreau obligaţi să privească exponatele şi era evident că nu mai aveau răbdare. Nu puteau înţelege cum au ajuns acolo şi se citea pe faţa lor că ceea ce căutau nu puteau găsi.
M-am simţit de multe ori speriat de cât de repede se plictisesc oamenii. E adevărat că, într-o lume în care industria divertismentului îţi oferă senzaţii care mai de care mai variate şi intense, este greu să mai fii atent, nu mai zic să apreciezi, lucrurile simple, considerate de multe ori prea banale că să fie luate în seamă. Astăzi nu mai ai răbdare să priveşti trei minute la un tablou, pentru că reprezintă o experienţă infinit inferioară unui film 7D. Există autori care pot scrie pagini întregi despre ceea ce face o pisică în câteva minute, dar există foarte puţini care mai au „puterea” să citească.
Pare acceptat cu inconştienţă şi largheţe de toată lumea că ceea ce e comod e şi bun. Bineînţeles că frumosul merge înaintea binelui ca un ambasador, pentru a convinge că binele este şi frumos. Dar între un film (cu cât mai mulţi D), o transmisiune live (neapărat acompaniată de pop-corn şi cola), un joc de ultimă generaţie şi vizitarea unui muzeu pentru exponatele sale, majoritatea ar alege divertismentul. A urmări un film nu este un lucru tocmai greu: apare câte un „Rambo” autohton, scoate un răcnet şi poţi închide televizorul, pentru că ştii ce se va întâmpla.
Artiştii sesizează că omul e, din ce în ce mai mult, legat de mâini şi de picioare, cu ochii şi urechile acoperite. Există atât de mulţi potenţiatori de gust narativ încât se produce o „desensibilizare” a oamenilor: nimic nu-i mai impresionează. Totuşi, încerc să mă feresc de generalizare. Cred că mai există oameni pentru care Petrache Poenaru nu e doar o staţie de metrou.