Dumitru D. Bostan s-a născut la 27 noiembrie 1962, în Piatra-Neamţ. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia artă monumentală-restaurare, profesori Simona Vasiliu-Chintilă şi Dan Mohanu și este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. După debutul expoziţional din 1986, participă la numeroase proiecte personale şi colective: Salonul Naţional de Grafică, Galeriile „Artexpo”, Bucureşti, 1996; Kunstschow Westerschouwen, Olanda, 1998 etc.
A obținut premiul pentru grafică al Bienalei Lascăr Vorel, Piatra-Neamţ în 2009 și este autorul mai multor coperți de carte și ilustrații pentru volume de proză și poezie editate în România și Franța. Lucrările sale se află în colecţii private din România, Franţa, Germania, Italia, Olanda, SUA şi în colecţia Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ. În octombrie 2014 îi apare albumul Dumitru D. Bostan, Locul şi călătoria / Vedere din Neamţ, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ.
„Cerebral, Dumitru Bostan Jr. își construiește atent suprafețele, eroarea e aproape exclusă, entuziasmul nu va fi unul copleșitor și imediat, ci unul care vine după o spovedanie, după un sever exercițiu de (auto)inițiere. „Ușile” sale sunt semideschise, tainice, sporind misterul. Ușa e o trecere spre celălalt tărâm, numai că privitorul nu știe niciodată care e adevăratul „celălalt tărâm”, acesta sau celălalt. Ajuns la vârsta deplinei maturități (de viață și artistice), Dumitru Bostan Jr. rămâne un perfecționist. Generos și totodată incomod cu privitorul, pictorul pietrean este un liric convertit la un epic ce-și refuză narativitatea detectabilă, dar care descinde imperial în mit și rit, sub zori metafizici” (Lucian Strochi).
Ce nu aţi învăţat la şcoală şi a trebuit să învăţaţi singur?
Am început să invăţ meşteşugul pe care credeam că-l stăpânesc şi cred eu că am învăţat să am răbdare. În anii pe care i-am petrecut în şcoală nu am avut cum să învăţ totul, aşa că a trebuit s-o iau pe cont propriu şi să umplu golurile, ceea ce fac şi acum.
Cum arată o zi obişnuită de-a dumneavoastră?
Destul de liniştită în aparenţă: casă, muzeu, atelier şi a doua zi, cu mici excepţii, o iau la fel de la capăt. Cam toată ziua sunt în triunghiul ăsta, dar într-un târziu ajung la atelier pentru câteva ore. Sunt pe teritoriul meu acolo şi, odată ajuns, lucrurile încep să se lege.
Vă place să citiţi? Cu ce personaj din cărţi v-aţi putea identifica?
Nu găsesc acum un personaj clar cu care m-aş putea identifica, dar trebuie să fie undeva prin Buzzati sau prin Borges cineva care să-mi semene.
Care este cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră?
Poate că e ceva din copilarie dar nu o întamplare anume, ci mai degrabă toată perioada aceea lipsită de griji.
Semănați cu ființa pe care o proiectați în adolescență?
Fiinţa pe care o proiectam în adolescenţă era mai energică, mai sănătoasă avea sub patruzeci de ani, avea mai mulţi prieteni şi călătorea mai mult.
De ce vă e cel mai frică?
Cele mai mari frici încerc să mi le ascund şi mie.
Ați simțit de multe ori că oamenii nu v-au înțeles?
În ultima vreme n-am simţit asta foarte des. Maniera în care lucrez acum nu naşte prea multe echivocuri, dar au fost unele momente în preajma debutului, atunci când nu prea ştii încotro s-o apuci şi poate şi mai târziu, când n-am reuşit să transmit mesajul corect.
V-a fost frică vreo clipă că dacă nu vă veți exersa talentul, îl veți pierde?
Păi de asta exersez aproape zilnic ca să fiu pregătit pentru momentul de pictură care s-ar putea produce. Dacă vine trebuie să mă găsească cu uneltele ascuţite şi gata de luptă. Numai să nu fie ca în Deşertul tătarilor că ar fi păcat. Sună a glumă, dar e şi serios.
Cum apropiați publicul de spațiul cultural plastic?
Ţinem aproape. Ne întalnim din ce în ce mai mulţi în ultima vreme la vernisajele personalelor şi colectivelor noastre. O fi şi criza asta care nu se mai termină, dar pe noi ne adună. Expun destul de des, imaginile lucrărilor circulă în reproduceri, pe la televiziune şi internet, asta ca parte a efortului pe care îl fac pentru a mă face văzut. E şi artistul o mică instituţie care trebuie să se chivernisească singură deocamdată. Asta până la apariţia sau reapariţia galeriştilor care să-i reprezinte interesele şi care s-o scape de sarcina autopromovării care-i ia din timpul de lucru şi aşa prea putin.
Care a fost cel mai important compliment direct sau indirect pe care l-ați primit vreodată?
Când cineva mi-a spus despre o lucrare, la care numai eu ştiu cât m-am chinuit, că e spontană şi degajată.
În ce considerați că stă originalitatea unui artist?
În capacitatea unică de a face ceva care nu s-a mai facut până la el. Un artist original aduce ceva nou şi prin asta convinge şi cucereşte.
Cum se face arta utilă astăzi, într-o lume din ce în ce mai pragmatică?
Poate numai despre artele decorative am putea vorbi în termeni de utilitate, dar e clar că toate artele fac viaţa mai frumoasă şi cam asta ar fi utilitatea lor. E adevărat că lumea e ceva mai pragmatică acum la noi, dar prin alte părti a fost aşa dintotdeauna şi totuşi arta şi artiştii n-au dispărut. Încă mai există colecţii şi colecţionari de artă.