Începând cu anul 1960, artistul plastic Mihai Agape a fost mereu prezent la diverse manifestări plastice pe plan local și national și chiar în străinătate. Lucrări semnate de pictorul nemțean (acuarelă, grafică cu penița, pictură în ulei) au ajuns mai cu seamă în colecții particulare, în număr de peste 900. A participat la 143 de expoziții colective și de grup și s-a bucurat de 21 de expoziții personale, atât în România, cât și în țări precum Germania, SUA, Israel, Belgia și Anglia. În perioada 1979-1988, ca membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, a participat la numeroase expoziţii şi saloane de artă fotografică naţionale şi internaţionale şi la concursuri de artă cinematografică pentru amatori. Între anii 1976-1998, a condus cu rezultate notabile cercul de pictură-grafică al Clubului Copiilor din Piatra-Neamţ.
În anul 2012, artistul nemțean și-a făcut debutul literar, cu volumul de proză „Lampa care întinde morții prada”. Dincolo de frumusețea unei vieți dedicate artei, pictorul Mihai Agape reușește mereu să transmită minunea artistică pentru toți cei din jurul său, indiferent de forma prin care alege să o transmită.
În ce constă adaptabilitatea unui pictor?
În general, omul este adaptabil. M-am născut în România Mare, am supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial și foametei din 1947, am traversat tot socialismul și iată, am parcurs deja o bună parte din noua perioadă istorică. Ca artist plastic a trebuit sa îmbin, pe cât s-a putut, chemarea nativă către domeniul artelor plastice cu obligațiile profesionale, mai întâi ca electrician, apoi ca profesor. Timp de 24 de ani am condus cercul de pictură și grafică de la Clubul Copiilor din Piatra-Neamț și asta a însemnat că am putut imbina cu brio cele două laturi ale preocupărilor mele. Am avut mari satisfacții în îndrumarea și instruirea copiilor talentați, la fel și în evoluția mea ca artist. Am stat bine cu adaptabilitatea și mi-am urmat destinul pas cu pas.
Ce au deosebit pictorii celebri faţă de cei anonimi, în afară de talent şi noroc?
Prin definiție, a fi celebru înseamnă să fii renumit, vestit, să ai faimă și să ieși din comun. Dar asta, după cum se știe este „floare rară” și în arta plastică. Se poate trăi frumos și ca valoare de nivel comun, ba chiar și ca anonim. Important este să-ți descoperi sau să ți se descopere talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu și să-l cultivi, pentru că, așa cum spunea pictorul Ștefan Luchian, „poți să ai talent cu carul, dacă nu muncești, este degeaba”. Eu pot spune că nu prea știu ce înseamnă să ai noroc!
Aţi simţit vreodată că trebuie să vă autodemonstraţi ceva?
Ori de câte ori am fost implicat în vreo activitate cu acordare de credit din partea cuiva cu care am colaborat, am simțit nevoia să demonstrez că pot, iar în artă asta înseamnă tendința de autodepășire. Numai așa poți să ai certitudinea că, trecând prin viață, ai lăsat ceva valoros.
Ce v-aţi dori să faceţi în zilele dumneavoastră libere?
După încheierea carierei de profesor, am crezut că voi avea toate zilele libere. Dar iată, ca pensionar, nu am nicio zi liberă, ci doar o oarecare libertate în stabilirea priorităților. Ba uneori mă și plâng că nu-mi ajunge timpul. Oare numai pentru că sunt născut în zodia berbecului?! Viața și activitatea mea de acum au devenit și mai motivate de primii pași făcuți de Mara și Victor, nepoții mei, în domeniul creației plastic. Ce satisfacție mai mare decât aceasta mai pot să am?
Care sunt clișeele dumneavoastră favorite?
N-am considerat că este bine să am clișee. Mi-a plăcut și chiar am fost interesat într-o perioadă să privesc în toate părțile cu discernământ și m-am străduit să aleg varianta acceptabilă. Cuvântul „clișeu” a însemnat ceva pentru mine, la propriu, numai în tehnica fotografiei și a filmului, fiindcă am avut și în acest domeniu activitate. De expresii și formule stereotipice, de fraze banale și de șabloane m-am ferit cât am putut.
Cu ce personalități marcante ați avut legături și cine a avut cea mai mare influență asupra vieții dumneavoastră?
Nu pot afirma că am avut legături cu multe personalități marcante, dar trebuie să menționez că profesorul și pictorul ieșean Adrian Podoleanu a fost omul care a avut un rol hotărâtor în orientarea mea către tărâmul creației plastice. Prin anul 1960, după armată, mi-a fost profesor la Școala populară de artă la Iași, apoi la Facultatea de arte plastice, la care a insistat să mă înscriu. Am continuat să lucrez ca electrician și după absolvirea facultății, până în 1973, când am intrat în învățământ, dar activitate de creație am avut în permanență: la Iași în cadrul Casei de creație pentru amatori, apoi la Piatra-Neamț în cadrul Cenaclului Piatra-Neamț al Filialei Uniunii Artiștilor Plastici (U.A.P.) Bacău și ulterior în Filiala Neamț a U.A.P. din România, al cărui membru sunt și acum.
Cine vă este cel mai bun prieten?
Îmi este greu să numesc pe cineva ca cel mai bun prieten. Am mulți prieteni și chiar admiratori. Mi-a plăcut să-i știu în preajma mea și să am cui să mă confesez, dar nu pot să-i ierarhizez. Bineînteles, i-am simțit totdeauna mai aproape de mine pe cei din familia mea.
Este arta o formă de refulare sau dimpotrivă?
Arta poate fi și o formă de refulare, dar în cazul meu, nu poate fi vorba de așa ceva!
Așteptați să vă vină inspirația sau o căutați?
Inspirația nu cred că vine fără să o cauți. Asta este o treabă mai complicată, cred! Dacă reușesc să fac un tablou care să-mi placă și să placă și altora, înseamnă că am fost inspirat. Sunt mai mulți factori determinanți și este foarte greu. Dacă nu mi-a ieșit, reiau lucrul cu înverșunare până vine și satisfacția.